Azi urmează să întâlnesc un îngâmfat...
Calea lui Marcus, ziua 20.
Imaginați-vă și comparați. Un pianist are în față partitura lui Mozart. Notele muzicale scrise de Mozart prind viață prin talentul pianistului. Pentru a ști să cânte la pian ceea ce a compus Mozart, pianistul are nevoie de educație, repetiție, perseverență, virtuozitate. Iar aceasta este artă muzicală.
Meditația următoare scrisă către sine, de către Marcus Aurelius este o ,,compoziție de valoare universală” de care se poate bucura fiecare. Citită cu atenție, contemplată cu profunzime, interiorizată cu înțelepciune și pusă în practică te ajută să creezi în propria viață, împlinire. Iar aceasta este arta de a trăi.
Doresc să aduc în atenție puterea cuvintelor și forța gândirii a celui care contează în această ecuație: Marcus Aurelius. Azi trăim în lumea interpreților care vor să pară mai importanți, decât adevărații oameni model. Prin urmare, cheia vă este la îndemână:
2.1 ,,Odată cu revărsarea zorilor, obișnuiește-te să-ți spui: ,,Urmează să întâlnesc unul care-și vâră nasul peste tot, ori un necunoscător, un îngâmfat peste măsură, un înșelător, un invidios, ori unul care fuge de societate.” Toate aceste feluri de a fi s-au ivit la fiecare din ei, ca urmare a necunoașterii binelui și răului.
Eu însă, fiindcă mi-am dat seama că binele prin natura lui este frumos, că răul prin natura lui este neplăcut și rușinos și că însăși structura celui ce se află în greșeală este înrudită cu mine, nu numai prin sânge și prin sămânța care l-a zămislit, ci prin spirit, partea de esență divină comună tuturor, nu pot fi păgubit de vreunul din ei; căci nimeni nu mă poate împroșca cu rușine, iar eu nu sunt în stare să mă mânii împotriva unuia de aceeași natură cu mine, nici nu pot să-l urăsc. Întrucât ne-am născut pentru a ne ajuta în muncă, ca și picioarele, mâinile, pleoapele, întocmai ca șirurile de sus și de jos ale dinților. Prin urmare, a fi potrivnici unui altora este contra naturii, iar a te mânia și a te îndepărta de un semen înseamnă, de fapt, a fi împotriva omeniei.” Marcus Aurelius, Către sine. (Cartea II, meditația 1)