Bezne.

Calea lui Marcus, ziua 36.

Glumea mea preferată despre faimă este următoarea: Un preot se trezește într-o noapte cu Satana față în față. “Nu te teme,” a spus Satan. “Îți ofer putere, faimă și bogăție în schimbul unui mic favor: jumătate din capacitatea ta de a auzi.” Preotul a rămas șocat și a cerut câteva zile de răgaz. A mers să ceară sfatul episcopului. Acesta, alarmat, a spus: “Nu accepta, îți va distruge sufletul!” Dar preotul tot nu era convins. Așa că episcopul a cerut ajutorul arhiepiscopului. Acesta a ascultat relatarea cu deal-ul propus preotului de Satana. După o rugăciune, arhiepiscopul a spus: “Auzi, e un dar de la Dumnezeu, că te-a lăsat ispitit, asta e clar, dar nu poți accepta ceea ce îți cere.” Preotul nu s-a declarat mulțumit de răspuns. Așa că arhiepiscopul a cerut o audiență cu Papa. În biroul papal, arhiepiscopul a spus: “Prea Sfinția ta, acest preot are o ispită teribilă!” Papa a răspuns: “Scuză-mă, poți vorbi puțin mai tare?”

Iar acum, poate cea mai frumoasă și mai profundă meditație din cartea II, de fapt și cea din urmă meditație a lui Marcus Aurelius, care închide cartea II din Către Sine.

Meditația 15, din Cartea a II-a. Marcus Aurelius, Către Sine:

,,Durata vieții omenești este doar un punct din vecie, substanța vieții, un flux care curge continuu, senzațiile, bezne, întreaga alcătuire a trupului sortită unei grabnice putrefacții, sufletul o volbură, soarta greu de ghicit, faima, îndoielnică.

Cum s-ar spune: viața este un război, popasul unui călător în țară străină, iar faima poartă în sine ca roadă uitarea. Cine e în stare să călăuzească pe om de-a lungul acestui drum? Una și singură călăuză: filosofia. Aceasta însă presupune îndatorirea de a păstra geniul interior al fiecăruia departe de trufia nesăbuită, nevătămat, mai puternic decât plăcerea sau suferința, fără să facă nimic la întâmplare, nici cu nesinceritate sau viclenie, fără să se sinchisească de ceea ce face sau nu celălalt.

În plus, încă, să primească toate evenimentele și tot ce a fost sortit ca venite din aceeași sursă din care el însuși s-a ivit, iar mai presus de orice, să întâmpine moartea cu suflet împăcat, nu altfel decât ca pe o descompunere în elementele din care este alcătuită fiecare viețuitoare.

Și dacă pentru aceste elemente nu este deloc înspăimântător să se transforme, fără întrerupere, unul în celălalt, din ce cauză să se îngrozească cineva datorită transformării și descompunerii tuturor? Căci este potrivit cu rânduielile naturii și nu este niciun fel de rău în cele ce se produc potrivit cu rânduielile naturii.

Aceasta a fost scrisă în Carnutum. (oraș în Panonia)”