Nu de el mă temeam.

Calea lui Marcus, ziua 31.

Începem azi seria doi, din Calea lui Marcus. Prilej de a face zilnic, încă un pas către schimbările bune pe care le dorești în viața ta. Acestea se rezolvă cu Înțelepciune. Pe care o poți exersa și deprinde aici. Următoarele 30 de zile vor cuprinde, în fața fiecărei meditații a lui Marcus Aurelius, o glumă la fel de serioasă pe care o știu sau am aflat-o de-a lungul experienței cu oamenii și care ajută la fel de mult câteodată precum un exercițiu spiritual.

Am observat în cariera mea și în relațiile cu oamenii că umorul alături de ceilalți și ironia pe care o ai față de tine însuți-însăți sunt cele două calități care îți pot face viața și relațiile frumoase. Lipsa umorului și autoironiei pot face relațiile oribile.

Așadar prima glumă pe care o spun cu plăcere este:

În birtul unui sat intră un sensei, campion mondial în arte marțiale și cere un suc rece. Imediat a atras atenția bătăușului alfa al satului care tocmai terminase a 13-a bere. Bătăușul alfa îl ia în râs și îl provoacă la bătaie în fața birtului. Senseiul iese liniștit afară și vrea să plece în treaba lui! Bătăușul dă o palmă senseiului! Când bătăușul satului a vrut să îi pocnească și un pumn, senseiul a luat-o la goană! Bătăușul satului după el. Senseiul fugea de rupea pământul, bătăușul satului și mai și. La un moment dat bătăușul a renunțat gâfâind. Senseiul s-a oprit mai departe în poarta unui localnic. În fața porții se jucau trei copii și amuțiseră că văzuseră filmul urmăririi. Un copil a întrebat: ,,Domnule, dar de ce ai fugit de bețivul acela? Cum să îți fie frică de unul ca el?”

La care senseiul a zis râzând: ,, Nu de el mi-era frică, măi puștilor, ci de mine!”

Acum succes la partea care cere seriozitate fără râs.

Meditația 12, din Cartea a II-a. Marcus Aurelius, Către Sine.

,,Cât de repede sunt sortite să dispară toate, trupurile, mai întâi, în materia universală, amintirile despre oameni, apoi, în nemărginirea timpului. Astfel sunt, de pildă, cele care cad sub simțurile noastre și mai cu seamă cele ce ispitesc prin plăcere, înspăimântă prin amenințătoarea suferință sau cele care, datorită semeției deșarte, stârnesc dorința de faimă.

Stă în puterea spiritelor raționale să înțeleagă cât sunt de lipsite de valoare, de vremelnice, de vrednice de dispreț, de supuse pieirii și morții.

Ce sunt, acum, aceia ale căror păreri și ale căror glasuri au dat naștere faimei?

Ce înseamnă, de fapt, a muri, de vreme ce, dacă ar cunoaște cineva specificul morții și cu puterea de judecată a minții ar împrăștia toate cele născocite de propria-i închipuire, n-ar mai avea altă părere, decât că este un produs al naturii. Iar dacă cineva se îngrozește de o lucrare a naturii săvârșește o copilărie, cu atât mai mult , cu cât moartea nu este numai un dat al naturii, dar este și folositoare omului.

În cele din urmă, ai în vedere, în ce fel este legat omul de divinitate, prin care parte din el și cum apare rânduită aceasta!